Carti. Am auzit cuvantul asta foarte des in ultimele zile. De aici poate a plecat si gandul meu de astazi.
Iesind de la birou, dupa o simpla zi de rutina, am coborat la metrou intre cenusii pereti comunisti. Dupa putin timp de asteptare masinaria secolului nostru a venit, asteptat de zeci de oameni care de care mai grabiti pe drumul lor, in aceeasi rutina ca a mea.
Am intrat in masinaria timpului, tare imi place sa ii spun astfel, pentru ca printre peretii subteranului nu se intampla mare lucrur, calatoresti in timp catre o destinatie scurta de cateva minute. Dar azi ma simteam amuzata... fara sa sa realizez am inceput sa vad oamenii simpli din jur, mai complicati decat erau. La una dintre opriri urca o femeie tanara foarte increzatoare, cu o palarie parca furata de pe podiumurile de moda de la Paris, neagra, mare, cu marginile ondulate ca o floare de camp, asortata cu o gentuta in acelasi stil clasic/elegant. Mi-a atras privirea, iar pentru cateva momente m-a facut sa imi imaginez cum ar fi aratat pe un covor rosu in marile orase ale modei. Se aseza pe unul din locurile libere, foarte hotarata dar in acelasi timp timida. Stia ca e privita, admirata de catre oamenii simpli furati pentru cateva secunde de stilul ei unic. Dar ii era totusi teama ca va fi judecata ca fiind altfel si totusi asta ii dadea o stare de bine.
Nu la mare departare de ea isi odihnea trupul, pe un loc, un barbat cam la aceeasi varsta cu ea. Nu ai fi spus ca e cu nimic mai special decat toti oamenii din jur. Dar parul lui saten deschis ca nisipul il trada. Pe cat de serios si neabordabil parea, atat de vulnerabil si placut se facea cand te uitai in directia capului sau. Avea in zona "crestetului capului" parul ridicat, lucrul asta il facea extrem de amuzant. Era atat de placut sa vezi in multimea de oameni cu parul aranjat, pieptanat, prins cu mare atentie, pe cineva caruia acest aspect i-a scapat. Nu era constient de acest lucru si asta nu facea decat sa para si mai simpatic in nevinovatia lui.
De ce mi-au atras acesti oameni privirea? Pentru ca aveau un singur lucru in comun: o carte. Amandoi purtau in mana o carte, mai groasa sau mai subtire. A fost singurul lucru care, in cele doua contraste, i-ar fi adus in acelasi prim-plan, singurul lor lucru comun.
Nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine... Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit.
(Cătălin Bursaci în Prima carte, ultima carte)
Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri.
(definiţie de Victor Hugo)
