Drumul usor de parcurs: Bucuresti - Ploiesti - Campina - Telega - retur.
Destinatia: De mai bine de 100 de ani, la marginea comunei Telega se află Penitenciarul Doftana.
Povestea Doftanei incepe incă din 1892, cănd ocnaşii erau aduşi cu trenul sau cu duba. Inchisoarea a fost construită cu cinci aripi, fiecare avănd propria curte interioară. Una dintre ele, numită zona H, a fost făcută pentru tortură, şi aici erau incarceraţi cei mai periculoşi dintre toţi deţinuţii. Dacă in celelalte aripi existau paturi şi mese, in zona H nu erau decăt o ţeavă metalică, de care erau legaţi oamenii in zeghe, şi un butoi pentru necesităţi in mijlocul celulei.
Povestea Doftanei incepe incă din 1892, cănd ocnaşii erau aduşi cu trenul sau cu duba. Inchisoarea a fost construită cu cinci aripi, fiecare avănd propria curte interioară. Una dintre ele, numită zona H, a fost făcută pentru tortură, şi aici erau incarceraţi cei mai periculoşi dintre toţi deţinuţii. Dacă in celelalte aripi existau paturi şi mese, in zona H nu erau decăt o ţeavă metalică, de care erau legaţi oamenii in zeghe, şi un butoi pentru necesităţi in mijlocul celulei.
După război, inchisoarea a devenit muzeu. Cănd şi cănd, comuniştii se adunau la Doftana pentru a rememora anii de detenţie şi lupta in ilegalitate. Ceauşescu venea şi el. Covorul roşu era aşternut pănă la intrarea in clădirea administrativă. Preşedintele vizita celulele, apoi participa la intrunirile organizate de partid. Pe pereţi, intotdeauna la loc de cinste tronau tablourile cu portretele Tovarăşului şi Tovarăşei, realizate de cei inchişi la Doftana.
După Revoluţie, angajaţii muzeului au fost daţi afară. Unul singur a rămas, pe post de portar, administrator, femeie de serviciu, gestionar. Inchisoarea a fost devastată de oameni. S-a furat tot ce se putea fura: uşi, ferestre, cărămidă, ţigle, paturi, lemn, mese. Arhiva comunistă a ajuns intr-o incăpere, unde şobolanii rod din greu la cărţile lui Lenin şi ale lui Stalin.
In incinta spatiului inchisorii am patruns pe furis printr-o gaura in zidul de piatra de la poarta. Am ingorat semnul: Interzis vizitatorilor!, atrasa prea tare de istoria acestei cladiri. Intradevar zidurile stau sa cada in orice moment, nu am putut vizita prea mult decat exteriorul inchisorii. Zidurile, geamurile sparte si gratiile din fier ruginit iti dau fiori de la prima vedere. E o liniste deplina acolo, poate doar in imaginatia mea aud povesti ce zidurile le tin pe umeri. Povesti cutremuratoare despre chin, pedepse si comunism.
As fi vrut sa patrund si in curtea interioara a inchisorii, acolo unde detinutii vedeau lumina zilei doar atunci cand ajungeau aici, apoi intunericul punea stapanire pe intregile zile, luni si ani ce aveau sa petreaca acolo. Dar nu mirata am fost cand o femeie paznic mi-a spus ca nu am voie sa fiu acolo, conducandu-ma spre iesire. L-a sunat pe primar sa il anunte ca o fata a intrat pe furis in curtea muzeului, de parca eram cine stie ce infractoare. Ma bucur ca primarul are o mare durere "undeva" de ce se intampla la acest muzeu, asa ca nu prea l-a interesat si am putut pleca fara alte complicatii.
Am plecat...insa cu mare parere de rau ca in Romania nu se pune valoare absolut deloc pe istorie, pe lucrurile sacre ce inca mai stau in temelii si asteapta sa arate lumii istoria ce nici in manuale nu mai apare.
Am plecat...insa cu mare parere de rau ca in Romania nu se pune valoare absolut deloc pe istorie, pe lucrurile sacre ce inca mai stau in temelii si asteapta sa arate lumii istoria ce nici in manuale nu mai apare.
