Asa ca dupa ce am facut plinul la Hondita mea, am plecat la drum. Nimic incantator pe DN1, caci doar e cel mai uracios drum, parerea mea. Dar la Balotesti am facut dreapta si mi-am continuat drumul. La iesirea din acesta localitate, atentia mea era indreptata catre soarele ce parca se incapatana sa imi stea numai in fata, dar cu coada ochiului am vazut un semn ce indica un drum la stanga catre: "Zona de pescuit sportiv". Asa ca am facut cale intoarsa cativa metri si m-am indreptat catre acel loc. As zice eu foarte dragut:
M-am intors pe drumul principal si dupa nu foarte mult timp am dat de un alt semn. Acesta indica Manastirea Caldarusani, asa ca m-am abatut de la drumul principal si am mers pe cel ce ducea spre manastire, insa nu mica mi-a fost mirarea ca aveam ceva de strabatut iar asfaltul nu era tare incantat sa ne primeasca, gropi sau mai bine spus cratere imi zdruncinau micul dejun. Dupa cativa km, am ajuns la poarta imensa din lemn ce dadea spre curtea foarte mare a manastirii.Putina istorie acum. Manastirea a fost fondata de catre domnitorul Matei Basarab iar construirea sa a fost finalizata prin octombrie 1638, dupa cum arata vechile hrisoave. Se mai spune ca pe locul unde este acum manastirea au fost odata Codrii Vlasiei. Manastirea are si un muzeu in care se afla o bogata colectie de arta medievala, carti si icoane vechi. Nu l-am vizitat pentru ca am preferat peisajul si linistea din afara manastirii.Caldarusani este inconjurata de ape. In dreapta manastirii este o carare pe unde poti cobori chiar pe malul lacului. De acolo, printre salcii si stuf se vede malul celalalt al lacului si, din loc in loc, alti amatori de natura veniti sa pescuiasca sau sa faca un gratar.Linistea din aceasta zona te linisteste total, departe de aglomeratia din Bucuresti si zgomotul de zi cu zi. Calugarii te intampina cu zambetul pe buze, poti pasi oriunde fara nici cea mai mica problema, locul este deschis oricarui om.La plecare un calugar ma intreaba foarte senin de cat timp merg cu motorul, daca imi este greu. Dupa o scurta discutie, plec din nou spre drumul principal.
Mai departe nu am mai intalnit ceva ce sa apara si in carti pentru frumusetea sau istoricul lor, insa viata din sate mi-a trezit parca imaginatia, povestile lui creanga, numai ca intr-un secol nou.
Vreo 20 km, am mers din comuna in comuna, din sat in sat, din casute vechi in casute noi. Oamenii ori lucrau la camp ori dadeau pe gat cele 40 de pahare cu vin, ce se beau astazi de Sfintii 40 de Mucenici. Femeile in varsta sau mamaicile cum le spuneam cand eram mica, erau adunate la poarta si barfeau ultima stire din sat iar copii se jucau in iarba proaspat crescuta si se plimbau pe bicicletele acelea imense, a caror roata era aproape cat inaltimea lor. Cei din urma se uitau la motorul meu cu asa uimire, asemenea celei simtite de mine cand vedeam cum naste iapa bunicilor.
Inainte sa ajung in Ploiesti, cu vreo 13 km, am intalnit o zona foarte ciudata, cu cladiri ruinate, cu pamant rosiatic ce a facut si soseaua sa capete o culoare stranie, impanzita cu un gard din sarma gimpata ruginita. Si anume fostul combinat de ingrasaminte chimice de la Valea Calugareasca:
Dupa ce am admirat aceasta zona, mi-am continuat drumul spre Ploiesti. Mai departe m-am intors pe DN1, ma repet: nimic interesant pe acest drum national.
In total 192 km, o plimbare scurta dar plina. Va recomand! Mai putin vitezanelor, caci sunt portiuni unde asfaltul lipseste, sau apare o piatra cubica de pe vremea lui Ceausescu.
